Vreau doar să spun că am fost atât de marcată de serie, încât am ascultat săptămâni bune
openingul. Încă mă opresc uneori și am flashbackuri când îl văd dau peste titlu random, pentru că ocupă un anumit loc între seriile pe care le-am văzut,
are ceva original.
După ce terminasem
91 Days analizam secvențele din opening (briliant opening) și voiam să-mi explic finalul și nu reușeam; nu ai cum de fapt, pentru că e unul
deschis, dar tocmai asta e frumos, că te lasă cu un gol. Adică nu-ți explici ce tocmai am simțit, cum de
conflictul a fost atât de puternic și pentru tine, nu numai pentru caractere, cum de
puține episoade au o forță atât de mare de a marca o epocă și de a surprinde tipologii, dar exact asta individualizează seria.
Se urmărește în cadrul
mafiei italiene goana după răzbunare, iar acest conflict este însușit de un
protagonist care demonstrează cât de ager e prin ce face, prin reacții dure care sunt conform armelor arătate de familia ce i-a tulburat toată viața. Cumva
latura asta psihologică a seriei e surprinsă mai bine în 10 episoade decât reușesc unele arcuri de câteva zeci de episoade de la animeuri arhicunoscute.
E o
cromatică închisă, aproape ștearsă, poate nu e pentru oricine să vadă puține personaje, puține culori, dar chiar trebuie să te transpui în această lume pentru a te va captiva.
Vreau să spun că relațiile din această serie, dintre
Angelo și Nero, dintre
Angelo și Corteo, sunt mai profunde decât unele care se presupun a fi mai semnificative, cele de natură romantică.
Nu e romantism aici, e doar urmărirea intereselor, nici nu știi ce e bine și ce e rău. Adversari care poartă măști, care totuși sunt uniți de anumite împrejurări, dar separați prin destine; prieteni care văd totul sfârșindu-se în jur pentru ceva ce poate nici nu se va termina cu victoria vieții asupra morții.
E ceva diferit la aceste 10 episoade, dar nu pot decât
cu admirație să vorbesc despre tot ce se întâmplă în 91 Days și cum m-a făcut să mă simt. Merită foarte mult, mai mult decât până acum chiar!